Dansul pentru nunta - O aventura cu multe emotii

Te pregatesti  pentru cel mai important eveniment din viata ta?! Stii deja cum va arata rochia de mireasa, invitatiile de nunta, aranjamentele si sala! Ai o lista detaliata cu tot ceea ce trebuie facut pas cu pas.Iti doresti ca totul sa fie asa cum ai visat inca de cand erai copil, iar acum cand mai sunt doar cateva luni pana la marele moment, emotiile incep incet, incet, sa-si fac simtita prezenta.
Si contrar parerilor generale, acestea nu sunt generate de nunta in sine ci de momentul dansului.Cursuri dans nunta este sintagma care iti rasuna in cap de fiecare data cand te gandesti la nunta iar asta iti provoaca fluturi de emotie in stomac si furnicaturi in degete! Iti imaginezi momentul in care voi doi veti pasi pe scena pentru dans si nu poti sa te gandesti decat la cum sa nu te impiedici in rochie sau cum sa nu-l calci pe el peste picior. Scenariile tale au de cele mai multe ori un final nu prea fericit, asa-i?

Dansul mirilor pare sa fie  provocare suprema pentru care va trebui sa luati lectii de dans, avand in vedere ca nici unul dintre voi nu este prea priceput la acest capitol...

In functie de complexitatea sa, dansul  mirilor este adesea pregatit cu cateva luni inainte iar in cazul celor mai curajosi doar cateva sedinte inainte de eveniment sunt suficiente.

Indiferent de gradul de cunostinte pe care il ai, alaturi de un profesor de dans vei invata tot ce trebuie sa stii pentru ca valsul vostru sa fie unul desprins din povestile cu printi si printese!

Fondatorul si  antrenorul scolii de dans Triumph Dance Academy, Iulian Panait, dansator profesionist, dublu campion national, dublu vicecampion national si reprezentant al Romaniei la trei Campionate Mondiale de dans sportiv, este persoana potrivita pentru o  astfel de misiune.

Fie ca alegeti clasicul vals vienez, un tango pasional, un blues romantic sau un mix format din diferite stiluri de dans,  atat coregrafia dansului vostru cat si melodia aleasa trebuie sa fie unica si sa va reprezinte intru totul. In cadrul scolii de dans, toate aceste detalii vor fi discutate si analizate impreuna cu instructorul, iar acesta va va indruma astfel incat dansul vostru sa fie un veritabil spectacol de dans, impresionant si memorabil.

Adrian

Elise Seymour locuise vreo douăzeci de ani la Paris, ba în Cartierul Latin, ba lângă Sacré Coeur, ba la statuia lui Henri V, numai în locuri intrate în mitologia popoarelor francofone. Preda literatură americană la Sorbona şi ducea viaţa lin-mondenă a tuturor expatriaţilor. Europa îi trecea încet-încet în sânge, odată cu vinul, la care nu avea să renunţe niciodată. Semăna probabil, pe atunci, cu Constance Fenimore Woolson, faimoasa she-author din anii 1880. Păcat că n-a avut ca ea noroc de-un Henry James, care s-o iubească dar să n-o ia de nevastă.

La o funcţie diplomatică, îl cunoscuse pe domnul Seymour, venit cu o bursă la Institutul Pasteur. Nu mai era foarte tânără şi după ce s-au iubit fulgerător, se căsătoriseră. Seymour a lucrat mai întâi la o universitate din Massachussetts, unde viaţa consona cât de cât cu Jacques Brel, şi acolo li se născuse copilul, Adrian.

De la bun început Elise bănuise ceva. Umblase pe la toţi medicii de pe coasta de est, trecuse înapoi în Europa, cu pruncul prin avioane, la specialiştii din Geneva şi Londra şi Milano. Copilul era retardat, dar cât de grav? Şi ce se putea face pentru a-l recupera? Şi întrucât?

După doi ani de peregrinări, se resemnase, sau mai bine zis găsise o cale. Adrian suferea de o retardare mintală care avea să-i permită, sub îndrumare specială şi în condiţii speciale, să se dezvolte intelectual până la nivelul unui copil de doi ani. Câţi avea atunci, adică. Va putea deprinde să meargă singur la toaletă, deşi nu întotdeauna, să se hrănească singur, să folosească un limbaj rudimentar, ca să nu plângă doar când îi era foame sau sete sau era ud, să asculte de părinţi. Toate acestea, cu multă răbdare şi cu instructori specializaţi. Va trăi douăzeci, poate treizeci de ani. Era bine aşa, fiindcă Elise trecuse de patruzeci.
Toate acestea ni le-a spus ea însăşi, pe un ton neutru ca peisajul care ne înconjura neted ca-n palmă preţ de multe mii de mile pătrate. Fiindcă pe acolo trecuse Marele Gheţar. Surâdea puţin amărui, ca unei glume ştiute numai de ea, când spunea asta. Îl şi vedeam, lăsându-se către miazăzi după ultima glaciaţiune, nespus de încet, apăsând pământul la pieptul lui aşa cum îmbrăţişezi câteodată în vis ceva ce nu vrei să pierzi, apoi, din ce în ce mai zdrenţuit pe margini, agăţându-se cu degete lungi de gheaţă de Apalaşi într-o parte şi de Stâncoşi în cealaltă, în vreme ce trupul i se revărsa în ocean, lăsând în urmă harta răşchirată a marilor fluvii, amintirea acelei îmbrăţişări de odinioară care nici la scară geologică nu poate fi păstrată.

Eram la ea acasă, la măsuţa joasă din dreptul ferestrelor prin care ningea şi ningea şi ningea. Am ciocnit un pahar. În amintirea Marelui Gheţar! Aşa e vremea în South Dakota cea mai mare parte din an. Sau în orice caz, cea pe care ţi-o aduci aminte. La început, când am ajuns acolo şi femeile povesteau despre viscole în timpul cărora se întindea o funie de la clădirea principală a fermei la grajdul de vite, pentru ca fermierul să se poată ţine de ea când mergea să hrănească animalele, iar dacă nu se întindea funia, despre fermieri care nu mai ajunseseră înapoi de la grajd, mi-am spus că exagerează. Dar până în ajunul Crăciunului, când am făcut trei ore dus întors până la magazinul de băuturi alcoolice aflat la un kilometru de oraş, ca să iau o sticlă de trei sferturi de vin roşu, mă convinsesem deja că nu exagerau deloc. În ziua în care ne-am mutat în apartamentul de pe Main Avenue, 12 noiembrie, fuseseră douăzeci şi şapte de grade Fahrenheit sub zero, ceea ce, dacă socoteai că zero Fahrenheit e minus treizeci şi două de grade Celsius şi înmulţeai cu nu ştiu cât şi împărţeai şi dădeai factor comun, ieşeau mult mai multe grade Celsius în minus decât îmi închipuisem eu că voi simţi vreodată pe pielea mea sensibilă și nițel snoabă.

Pe Elise am cunoscut-o la Renata, vecina mea poloneză, cea care aflând de nişte români în South Dakota mă invitase la ea acasă, îmi găsise apartamentul de pe Main Avenue, la două case de a ei, zicând că lasă-l dragă pe părintele Kelley, n-o să plătiţi voi chiria aia imensă într-un bloc plin de studenţi beţivi doar fiindcă e prieten Kelley cu proprietarul întregului cvartal, şi mă învăţase să fac pâine. Şi acum folosesc reţeta ei: şase căni de făină, o linguriţă de sare, un plic de drojdie uscată dizolvată într-o cană de apă caldă cu o lingură de zahăr, două de ulei după ce ai frământat aluatul, ca să nu se usuce cât îl laşi la crescut.
În South Dakota, se frământă un anumit soi de pâine zis sourdough bread. Sourdough e o bucăţică de aluat pus deoparte de fiecare dată când se face pâinea şi folosit la tura următoare în loc de drojdie. Un fel de tăciune în vatra închinată Hestiei, unde focul nu se stingea niciodată. Am cunoscut câteva femei care aveau în casă bucăţica de dospeală, ruptă săptămână de săptămână fără întrerupere de o sută cincizeci de ani, când străbunica Hedvig făcuse prima dată pâine în noua ei casă de bârne. Regiunea fusese colonizată de norvegieni, singurii pe care-i durea în cot de Marele Gheţar.
Elise mă pescuise din anturajul Renatei, pe mine, pe Grete, nemţoaică din Hamburg şi soţie de profesor asociat la catedra de biochimie, şi pe Aruna, refugiată din Etiopia când veniseră comuniştii la putere, via Tanzania via Singapore via India. Ne întâlneam în fiecare miercuri după amiază acasă ori la ea, ori la Grete, beam ceai, făceam conversaţie. La început am zis că nu mă duc, că n-am maşină, că n-am ce spune. Dar Elise nu asculta de mine: apărea pur şi simplu în fiecare miercuri, la patru, în roaba ei imensă de maşină auriu-maronie, cum e veşmântul unor gândăcei din poieni. Din când în când, venea şi mă lua şi în alte zile, când mergeam la unicul restaurant decent din oraş să mâncăm filé de calcan. Sau la Liquor Store să luăm un Sauterne pe care-l beam cu biscuiţi săraţi, cei mai ieftini, pentru anti-climax. Sau mă ducea la muzeul de etnografie, printre costume ceremoniale și arme de vânătoare de la siucși, fiindcă reuşise să împrumute pentru studenţii ei cărora le preda literatură franceză Du côté de chez Swann, iar muzeul îi punea la dispoziţie sala lor de conferinţe pentru vizionare.

Ningea ca în toate amintirile mele cu Elise.
Adrian îşi făcea ceva de lucru în camera alăturată. Tocmai fusesem să-l luăm de la centrul de zi unde îşi petrecea dimineţile. Astăzi a fost cuminte şi-a mers singur la toaletă. Şi a mâncat tot ovăzul cu lapte, îi spusese Ginny, femeia blondă care cârmuia centrul. Ce băiat cuminte, îi spusese Elise lui Adrian, care avea optsprezece ani, un metru optzeci, o sută cincizeci de kilograme şi ochii cei mai albaştri pe care i-am văzut vreodată. Nu semănau nici cu ai lui Elise, căprui şi camuflaţi de ochelarii cu umbrar pe care-i purta tot timpul, nici cu ai domnului Seymour, verzi ca Marele Gheţar.
Totuşi cum de-aţi ajuns în South Dakota? am întrebat-o. Ei, a spus, n-am ajuns de la început. După Boston, ne-am mutat la Minneapolis, doi ani. Apoi am venit aici, Philip şi-a găsit post de profesor, centrul ăsta pentru copii cu probleme era aproape… A fost bine. Uite că suntem aici de cincisprezece ani.
De dincolo, Adrian o striga. Vocea era de om în toată firea dar disperarea, de prunc. Auzindu-l, gândul mă ducea la marinarii care mor înecaţi, despre care se spune că în clipa din urmă îşi strigă mamele. S-ar putea să fie adevărat. Am văzut odată un documentar despre piloţii kamikaze: un japonez spunea că în clipa când se prăvăleau cu avionaşele lor fatale, piloţii ar fi trebuit să strige trăiască Hirohito sau ceva asemănător, dar că în loc de asta cu toţii ar fi preferat să îşi cheme mamele sau iubitele.
În camera lui Adrian, totul era moale, făcut din spumă poliuretanică în două culori, galben şi albastru. Cu cât crescuse, cu atât reprezenta un pericol mai mare pentru sine în primul rând, lipsa de coordonare motrice a unui copil de doi ani fiind compatibilă cu dimensiunile acestuia, dar un adevărat hazard cu fiecare centimetru şi kilogram în plus. Adrian păşi şovăielnic către mama lui şi o luă în braţe agăţându-se de umerii ei. Mama, mama! spunea. Ce-i dragul mamei, ce-ai păţit? Dar el nu ştia să-i spună, ci doar scutura din cap cu atâta putere, încât lacrimile care-i curgeau din ochi îi zburau în jurul capului în şuviţe, ca dintr-o stropitoare programată să ude peluza.

A făcut pe el, spuse Elise, fără urmă de nerăbdare, supărare sau necaz. Mă scuzi puţin. Hai, Adrian, hai cu mama la toaletă. Nu mai plânge, mama ştie că n-ai vrut. Da, ştiu iubitule, aşa e, când te joci cu biluţele acelea colorate care suie şi coboară pe sârme, e uşor să uiţi de orice altceva. Mama ştie cât îţi place jocul acela. Nu-i nimic, dragul meu. Data viitoare să-mi spui că te joci cu el şi am să te fac atent, bine? Ca să nu mai uiţi, puiule. Nu-i nimic, uite că terminăm într-o clipă. Hai, treci în baie că vin şi eu, doar să-ţi iau nişte schimburi din dulap. Nu mai plânge, Adrian.

În zilele când ne întâlneam acasă la Grete, aveam adesea parte de câte o porţie de educaţie teutonă aplicată celor patru copii ai ei, din care doi erau adoptaţi din Mexic. Cei doi de carne şi sânge înghiţeau totul, fă ordine, mătură treptele, pune adidaşii la spălat în maşină, fă-ţi lecţiile, fără fisură, un fir de apă care se vărsa în altă apă. În schimb copiii mexicani se încruntau întotdeauna, ceva părea să le scape şi prin ochii lor negri trecea un fior de nelinişte. Grete spunea că erau aproape morţi de foame când, cu patru sau cinci ani în urmă, cumnata ei îi găsise prin barrio în Mexico City; cu greu fuseseră readaptaţi la viaţa socială. Şi acum uite-i, umblând prin nămeţi în limba germană. Deşi între ei, spre nemulţumirea Gretei, vorbeau în continuare într-o limbă care era numai a lor.
Oare n-ar fi avut nevoie de o altfel de creştere decât Dieter şi Andrea? Elise îndrăznea să i-o sugereze, îndemnând-o să le găsească celor doi copii un tutore de limba spaniolă şi să-i ducă să-şi vadă ţara în vacanţă, cel puţin. Da, ar fi o idee, zicea Grete, de formă, dar în primul rând trebuie să înveţe că pe lume există reguli şi regulile trebuie respectate, nu?
Când plecam de la ea, în drum spre casă în maşina lui Elise, mare cât un dric, o bârfeam întotdeauna puţin. Bieţii copii, ofta Aruna, care dintre noi trei era cea mai oripilată. Avea un băieţel de trei ani pe care îl iubea ca prinţesa Savitri, gata să se lupte pentru el şi cu Yama, zeul morților, de-ar fi fost nevoie. Era de o frumuseţe faraonică, excepţională, şi părea să trăiască într-o altă dimensiune a existenţei, mai vagă şi mai beatifică. Am citit o carte care mi-a plăcut foarte mult, obişnuia să ne spună. Trebuie s-o citiţi şi voi. Cum se cheamă? Nu-şi aducea aminte. De cine e? Nici asta. Despre ce e vorba? Ah, nu era sigură, nu, nu izbutea să-şi amintească, dar fusese o carte minunată, nemaipomenit de bună, îşi amintea foarte limpede ce mult îi plăcuse. Într-o zi de iarnă, îmi mărturisise că prima dată când ajunsese în Brookings, SD, era tot iarnă ca acum şi multă vreme nu înţelesese de ce oamenii de aici nu taie copacii uscaţi, înşiraţi degeaba pe marginea şoselelor. Nu văzuse în viaţa ei copaci desfrunziţi, decât atunci când mureau de tot.
Ei, zicea Elise, e şi din cauza lui Hans, care are idei clare şi precise despre educaţie. Hans, profesorul de biochimie, era un zdrahon cu părul roşu şi cu idei clare şi precise despre totul în viaţă, ştiinţă, politică, societate şi individ, ecologie, acţiuni caritabile şi drumeţii montane. Era obositor şi folositor, ca o maşină solidă pe care preferi s-o aibă vecinul, ca s-o poţi împrumuta şi tu la nevoie.
Ce căutăm noi aici, în pustiul ăsta, Elise? o întrebam. Tu care ai Parisul în sânge, Aruna care n-a văzut în viaţa ei iarnă, Juan şi Juanita cu expresia lor de spaimă iremediabilă, Renata şi Mikloš, despărţiţi, Grete şi Hans, în bocanci şi costume tiroleze când ies să dea la lopată zăpada din alee, toată omenirea asta flotantă, vie doar pe jumătate?
Ce să căutăm, îmi răspundea, uitându-se la mine, apoi pe fereastră şi făcând un gest vag din cap înspre amurgul care se aşeza pe câmpie. În depărtare, câte un ciob de geam de la o fermă părăsită răsfrângea apusul, o picătură de sânge pe albul nesfârşit ca un început de basm arhicunoscut. Pacea şi odihna şi liniştea. Eu le-am găsit. Cu toţii le găsim până la urmă, o să vezi.
O să vezi, îmi zâmbea.
La un an după ce am plecat din South Dakota, mi-a scris că soţul ei nu obţinuse catedra plină la universitate şi urmau să se mute şi ei, nu mai ştiu unde.

Iubire si ale ei lectii

Iubesc si el ma face sa cred ca sunt si iubita dar eul meu interior imi spune ca nu este decat o mare abureala, simt ca ceva in aceasta relatie nu imi apartine, ca am luat ceva de la cineva, ca atunci cand sunt in grupul lui de oameni, nu ar trebui sa fiu eu ci altcineva din trecut, ca eu doar pansez un suflet ranit, habar nu am ce se intampla in interiorul meu, simt doar ca merg pe un drum fara sens si nu imi explic de ce nu gasesc acel sens sau de ce nu schimb traseul, nu imi explic, poate ca undeva intervin dezamagirile din trecut iar frica de a nu fi din nou dezamagita ma face sa gandesc astfel de lucruri si sa imi pierd increderea ca si eu merit o viata frumoasa, e posibil sa existe momente in viata unui om cand a suferit atat de mult incat crede ca e imposibil ca acum sa i se ofere o farama de fericire, dar totusi... totusi gandind la rece, cred ca o femeie simte ca e totul pentru barbatul ei, si mi-e teama, pentru ca ceea ce nu traim la timp, nu vom trai niciodata, mi-e teama ca voi pierde o iubire la care am visat fara ca eu sa am o vina, sau poate am, poate ca am intrat fara sa analizez prea mult, fara sa cer prea mult, doar m-am abandonat, dar asta sunt eu, ma abandonez in fata vietii, imi dau voie sa traiesc fiecare oportunitate ca si cand ar fi ultima, mai ales cand e vorba de iubire, nu-i poti spune inimii ce sa faca si cand sa iubeasca si mai ales pe cine, dau sansa fiecarei zile sa fie cea mai frumoasa din viata mea si poate cu asta gresesc mult, e inevitabil sa nu iti iei si palme cand traiesti atat de riscant.

La un moment dat in viata mea, pe vremea cand eram copil, mama nu stia ce sa mai faca pentru a scapa de coropisnite pentru ca ne invadasera curtea, dar ea nu stia ca solutiile pentru combatere coropisnite sunt chiar in fata ei, adica la un telefon distanta, pentru ca cel mai simplu este sa chemi o firma specializata in dezinsectie Bucuresti si sa lasi echipa sa isi faca treaba. Mi-a ramas in cap chestia asta desi nu are nicio legatura cu subiectul, totusi e o extrapolare si imi dau seama ca poti sa inveti lucruri bune din orice, trebuie doar sa vrei.

Prajitura


Da,ştiu că pare greu de crezut, dar chiar m-am apucat de gătit şi îmi place:) Aseară am făcut o super prăjitură de ciocolată care se prepară foarte repede.

Aveţi nevoie de 200 g de făină,40 g de cacao, 200 g zahăr, un plic de praf de copt, 2 linguriţe de sare, 80 g de ulei de floarea soarelui, 300 ml de apă minerală şi o esenţă de vanilie.

Minunăţia se prepară astfel: iniţial amestecaţi toate ingredientele uscate, apoi se adaugă uleiul, apa minerală şi esenţa de vanilie, pe care le amestecăm bine cu un tel.

Turnaţi aluatul într-o formă de silicon, pe care o puneţi apoi la cuptorul cu microunde pentru 8 minute şi ….cam asta-i tot! Vă place cum arată?

Dansez în ploaie

Dansez în ploaie, de fapt am dansat în ultimele zile în tot Bucureştiul. Am dansat la propriu, am dansat la figurat.

Dacă aş începe să scriu toate aberaţiile care mi s-au întâmplat m-aş lua la bătaie. Mai bine mă abţin, toţi ştim cum se întâmplă lucrurile în România.

E problemă mare că nu pot învăţa, nu pot învăţa, nu pot învăţa. Of, admitere! Dar ştiu că pot şi am încredere în mine.

Ce să mai învăţ când toată lumea e la mare, toată lumea e în vacanţă? Vin şi ai mei în câteva zile, am emoţii. Deja mă gândesc cum o să fie ultima lună din vară şi toamna acolo. Vreau relaxare, vreau jocuri cu matematica - http://www.xjocuri.com/jocuri-cu-matematica.html - ca sa mai imi pun si eu mintea la contributie putin,

Mai mergem la narghilea şi ne mai distrăm noi fetele sau jucam niste jocuri cu constructii pc . Data trecută le-am luat cu mine şi pe J. cu A. J. nu a vrut să tragă dar A. era entuziasmată. :lol: Râdea mult şi o luase ameţeala. Cam aşa fac şi eu, râd fără motiv şi am o stare de plutire. J. se uita urât la noi de parcă am fi fost drogate, se speriase la un moment dat. Am corupt-o şi pe ea la final, a tras de câteva ori. Apoi am plecat aiurea pe străzi. Îmi place de mor Bucureştiul noaptea, J. zicea şi ea că e superb. Îmi place podul de la Eroilor, să stau să privesc şi îmi place şi Izvorul noaptea. Acum au tuns gazonul, mă rog iarba, nu mai fac oamenii prostioare. Nu ştiu de ce se duc în Izvor să facă sex, îi incită faptul că sunt în apropierea Casei Poporului :lol:

Şi nu mă întrebaţi de ce îmi place parcul ăla gol, pur şi simplu ţine de interior, mă simt bine acolo. Ca şi cu marea. Mă simt bine în Costineşti, nu fac comparaţie de preţuri, condiţii, terase etc. E vorba de starea pe care mi-o oferă un anumit loc.

Mi-a dat Marius Tudor (Cel mai mişto tip din România) o piesă frumoasă de la Armin van Buuren care e pe repeat de o zi. E chiar drăguţă, mi se pare că vocea feminină seamănă cu vocile folosite de ATB. ATB, alt frumos. Am auzit că vine vara asta în Bucureşti, ar fi tare să ajung şi eu.

Iar m-am uitat la Bridget Jones cu fetele. I-am văzut o groază de filme, actriţa asta e chiar minunată. Cel puţin cu rolul “Bridget Jones” m-a cucerit total. Apoi în Cold Mountain şi în Jerry Maguire e la fel de bună ca actriţă.

Cred că eu încerc să fac orice altceva numai să nu învăţ. :lol: Se mai trezeşte câte unul pe mess să îmi strice tot şi să-mi aducă aminte că am de învăţat. Uf!

Am găsit nişte poze drăguţe de prin Bucureşti, le las pe blog. Cea cu podul Eroilor e minunată, e superbă.

Am fost şi paparazzi cu M. la narghilea. Ne-a deranjat că tipa îşi arăta chiloţii, din păcate în poză nu se văd foarte bine. Săracul chelner, era trasnpirat când a văzut-o cu picioarele pe masă. :lol: M. e în Italia acum, sper să se distreze. M-a certat deja că am fost la narghilea fără ea. :lol:

Hitler decapitat

Un poliţist de 41 de ani a distrus sâmbătă statuia lui Hitler expusă la muzeul Madame Tussauds din Berlin. Poliţistul într-o luptă cu paznicii de la muzeu a reuşit să-i smulgă capul dictatorului strigând “fără război”. Timp de douăzeci de minute după incident muzeul a fost inchis.

Statuia a fost retrasă din expoziţie urmând a fi restaurată. Costurile statuii se spune că ajung la 200.000 euro. Aceasta îl înfăţişează pe Adolf Hitler ca un bărbat abătut într-o reconstrucţie a buncărului unde şi-a petrecut ultimele zile şi unde s-a sinucis pe 30 aprilie 1945.

Poliţistul a declarat autorităţilor că gestul lui s-a datorat unui pariu făcut cu prietenii acestuia şi că a simţit teamă înainte de a se năpusti asupra statuii.

Statuia va fi reabilitată însă nu se ştie dacă va mai fi expusă.

Noi nu o să avem şunci peste sutien

Nu o să avem nici şolduri ieşite dizgraţios din blugii cu talie joasă. Nu o să purtam top-uri scurte dacă avem burtă, din respect pentru persoana noastră şi mai apoi pentru cei din jur.

Este absolut dizgraţioasă imaginea unei femei care işi pune un sutien mai mic (efectul ridicării sânilor) iar grăsimea îi iese pe afară, pe deasupra bretelelor acestuia. Bineînţeles că un tricou mulat peste imaginea descrisă mai sus nu poate lipsi. Revin la simţul acela estetic, de fapt la bunul simţ. Mai bine şi-ar pune tricouri cu 2 numere mai mari… de fapt asta recomandă stiliştii. Sfatul ăsta al lor chiar e bun.

E urât, nu se face, NU SE FACE. Nimeni nu e perfect, nimeni nu te obligă să slăbeşti 15 kg în două luni. Dar când poţi să-ţi maschezi anumite defecte, de ce să nu o faci?

Ce-o să mai văd vara asta la mare şi o să mă scârbească? Femei în tanga care nu au funduri perfecte. De ce să-ţi pui tanga dacă nu ai un fund frumos? Nu observi în oglindă când te priveşti că eşti dizgraţioasă?

Sunt atâtea forme de bikini! Cu siguranţă există cel puţin două modele care îţi vin perfect. Aaa, vrei să te bronzezi uniform şi să nu râdă iubi de tine când te vede cu fundul alb? Îţi dai după aia cu cremă autobronzantă, poţi rezolva. Sau stingi lumina. Sau te duci la nudişti.